de Wang Yue, China
Cuvintele lui Dumnezeu mă mângâie după ce fiica mea a fost implicată într-un accident de mașină neașteptat
Trecuse de ora 11 în dimineața zilei de 8 octombrie 2011 și tocmai pregăteam prânzul acasă, când, deodată, a sunat telefonul. De îndată ce am răspuns, persoana care a sunat a spus cu îngrijorare: „Lanlan a ta a fost implicată într-un accident de mașină și încearcă să o salveze la spitalul județean. Cel mai bine ar fi să vii aici cât de repede poți!” Auzind acest lucru, am simțit un bâzâit puternic în capul meu și, înainte să spun ceva, cealaltă persoană a închis telefonul. După ce am pus receptorul, am rămas acolo pentru o vreme, gândindu-mă: „Fiica mea a ieșit pe bicicletă în dimineața asta, ca să facă niște cumpărături. Cum să fi fost implicată într-un accident de mașină? E doar un apel în glumă, nu-i așa? Dar, după tonul său, nu părea că încerca să mă păcălească …” Nu am avut timp să mai gândesc, așa că m-am oprit din ceea ce făceam și am părăsit casa. Am luat în mare pripă un taxi și m-am grăbit spre spitalul județean. Am fost atât de îngrijorată cât am stat în taxi, încât mi-am încleștat pumnii și doar m-am uitat pe geam. M-am simțit total confuză și supărată și nu m-am putut opri să nu gândesc: „Cât de grav rănită este fiica mea? Unde a fost rănită? Viața ei este în pericol? Are doar 17 ani. Trebuie să fie foarte speriată că este singură în spital …” Cu cât m-am gândit mai mult la asta, cu atât mai panicată am devenit, și nu m-am putut liniști. Am vrut să fiu imediat acolo, lângă fiica mea, pentru a vedea exact care era situația. În neputința mea, m-am gândit la Dumnezeu și apoi L-am chemat repede pe Dumnezeu în inima mea: „O, Dumnezeule! Am auzit că fiica mea a fost implicată într-un accident de mașină. Inima mea este tulburată și sunt foarte îngrijorată și nu știu cum este fiica mea acum sau cât de grave sunt rănile ei. Dumnezeule! Îți cer să-mi protejezi inima, ca să mă pot liniști înaintea Ta. Oricât de grave sunt rănile fiicei mele, dă-mi curajul să înfrunt totul”. După ce m-am rugat, m-am gândit la aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Pentru că Eu sunt Tatăl vostru, sunt turnul vostru tare, sunt adăpostul vostru, sunt ajutorul vostru și, mai mult decât atât, sunt Atotputernicul vostru, sunt totul pentru voi!” („Capitolul 109” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Da, Dumnezeu este atotputernic, El deține suveranitatea peste toate și administrează toate lucrurile. Dumnezeu este sprijinul nostru puternic și El este cel mai mare sprijin al nostru. Ar trebui s-o încredințez pe fiica mea lui Dumnezeu și să mă bazez pe Dumnezeu în această situație. În timp ce mă gândeam la asta, inima mea panicată a început treptat să se calmeze.
Protecția minunată a lui Dumnezeu în momentul accidentului de mașină
Când am ajuns la spitalul județean, m-am repezit în camera de urgență și am văzut-o pe fiica mea însângerată, culcată pe un pat de spital. Fața i se învinețise și respira greu. Văzând-o cu leziuni atât de grave, am simțit că îmi îngheață sângele în vine și nu știam ce să fac ca să fie bine. Fiica mea a spus apoi cu o voce slabă: „Mami”. Am prins-o de mână și am mângâiat-o ușor pe față. Îmi tremurau buzele, în inimă mea simțeam o durere inexprimabilă, iar lacrimile îmi încețoșau ochii. Tocmai atunci, stând în picioare într-o parte, șoferița care o lovise pe fiica mea își cerea mereu scuze, și de la ea am aflat cum s-a petrecut accidentul. S-a dovedit că, după ce fusese lovită, fiica mea fusese rostogolită și strivită sub mașină. Pentru că șasiul mașinii femeii era așa de jos, fiica mea fusese prinsă dedesubt, iar oamenii din jurul ei nu reușiseră s-o scoată. Situația era critică și, tocmai când oamenii simțeau că nu puteau face nimic pentru ea, fiica mea a ieșit în mod neașteptat de sub mașină. Când am auzit asta, am ținut să-I mulțumesc lui Dumnezeu în inima mea pentru că mi-a protejat fiica. În acel moment, medicul a intrat și a spus cu nerăbdare: „Văd că sunteți un membru al familiei. Când fiica voastră a fost strivită sub mașină, plămânii ei au fost presați grav. Acum, respirația ei este foarte greoaie și există o sângerare persistentă în partea inferioară a corpului ei. Vă recomand să mergeți la spitalul provincial, în caz contrar, fiica dumneavoastră ar putea să nu supraviețuiască!” Când l-am auzit pe doctor spunând acest lucru, inima mea aproape că s-a frânt. Pentru ca rănile fiicei mele să poată fi tratate la timp, am decis să o transfer imediat la spitalul provincial și l-am sunat pe soțul meu și familia mea pentru a le spune ce s-a întâmplat.
În timp ce ambulanța se grăbea de-a lungul autostrăzii, aerul din interior era foarte stagnant și mă simțeam atât de neliniștită, încât inima îmi era încleștată ca un pumn. Nu îndrăzneam să-mi iau ochii de la fiica mea nici măcar pentru o clipă. Tocmai atunci, fiica mea a deschis ochii și a spus din nou cu o voce slabă: „Mami. Nu pot să respir…” Văzând-o în această durere și suferință, am devenit și mai agitată și m-am temut că nu va putea suporta ceea ce i se întâmplă. Am strâns-o puternic de mână, m-am așezat alături de ea și i-am spus încetișor cuvinte de mângâiere la ureche: „Nu-ți fie frică, Lanlan. Să ne rugăm și să ne bazăm pe Dumnezeu și să credem că El este sprijinul nostru. Rezistă încă puțin. În curând vom ajunge la spitalul provincial.” Fiica mea a clipit din ochi, semnalându-mi că a înțeles. În acel moment, văzând-o rănită peste tot și la un pas de moarte, m-am simțit foarte mâhnită și nu am putut decât să cedez ușor. M-am gândit: „Ce voi face dacă fiica mea nu va scăpa?” Nu puteam să nu mă mai gândesc la asta. Am continuat să-L chem pe Dumnezeu să-mi dea credință și putere și să-I cer lui Dumnezeu să mă ajute să înfrunt orice ar urma să vină.
Dumnezeu vine în ajutor în fața indiferenței omului
După două ore și jumătate, am ajuns la camera de urgență a Spitalului Provincial al Poporului. Am așteptat ca doctorul să vină și să o trateze, dar când a venit, a aruncat o privire peste rănile fiicei mele și a indiferent: „Acest pacient este într-o stare gravă. Nu avem loc în departamentul de spitalizare și nu există paturi în camera de urgență. Ați face bine să contactați un alt spital, cât de repede.” Apoi s-a întors și a plecat. Soțul meu și niște rude care veniseră repede au sunat la niște spitale mari din apropiere, dar toate s-au dovedit a fi pline și, pur și simplu, nu era loc pentru fiica mea. Mai mult, dacă am fi mers la un alt spital, tratamentul ei urma să fie întârziat din nou și îmi era teamă că nu va fi capabilă să reziste atât de mult timp. Văzând că respirația fiicei mele atât de slabă și într-o așa suferință, că nu putea să respire deloc, m-am simțit chinuită de neliniște: „Doctorii nu trebuie să-i ajute pe oameni? Cum pot s-o vadă într-o astfel de stare și să nu încerce să o salveze? Dacă fiica mea nu primește tratament la timp, atunci va fi în pericol de moarte în orice moment!” Am fost atât de îngrijorată și mi-am dorit atât de mult să vină un doctor bun și să-mi salveze fiica, dar niciunul nu era dispus să-și arate fața și să încerce să ajute. Îmi ieșeam din minți de îngrijorare, iar disperarea și frica puseseră stăpânire pe inima mea. În neputința mea, L-am strigat încă o dată urgent pe Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Starea fiicei mele este atât de critică, iar acest spital nu o va lua. Nu știu ce să fac. Dumnezeule! Toate lucrurile sunt în mâinile Tale și Îți cer să deschizi un drum pentru noi!” După ce m-am rugat, cuvintele lui Dumnezeu mi-au venit clar în minte: „Inima și duhul omului sunt ținute în mâna lui Dumnezeu și toată viața omului este văzută de ochii lui Dumnezeu. Indiferent dacă crezi sau nu acest lucru, oricare și toate lucrurile, vii sau moarte, se vor muta, schimba, reînnoi și dispărea în funcție de gândurile lui Dumnezeu. Așa domnește Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor” („Dumnezeu este sursa vieții omului”). Da! Dumnezeu este suveran peste toate lucrurile, iar gândurile și ideile fiecărei persoane sunt în mâinile Sale. Dacă medicii o vor trata pe fiica mea sau nu, când o vor trata, și dacă fiica mea era în pericol de moarte, toate acestea depindeau de Dumnezeu. Ar trebui să cred și să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să contez pe Dumnezeu și s-o încredințez Lui pe fiica mea. Cu luminarea și călăuzirea cuvintelor lui Dumnezeu, nu m-am mai simțit așa de neliniștită și am devenit dispusă să mă bazez pe Dumnezeu și să aștept planurile Lui.
O jumătate de oră mai târziu, medicul care venise înainte, a venit din nou și, văzând că eram încă acolo, ne-a întrebat ce se întâmplă. După ce a auzit că fiecare spital din jur era plin, a stat pentru o clipă, apoi ne-a spus brusc: „Haide, grăbește-te și împinge-ți fiica pe coridor. Îi voi acorda un tratament de bază.” În acel moment, lacrimi de emoție mi-au încețoșat ochii. Știam că aceasta se întâmplă nu pentru că medicul avea vreo etică medicală, ci pentru că Dumnezeu îmi auzise rugăciunea și îl pusese în mișcare pe doctor să-mi trateze fiica. A fost fapta lui Dumnezeu! Am continuat să-I mulțumesc lui Dumnezeu in inima mea si am ajuns cu adevărat să înțeleg că Dumnezeu este întotdeauna alături de noi ca sprijinul nostru constant!
Cuvintele lui Dumneze îmi dau credință în timp ce viața fiicei mele este în cumpănă
După ce doctorul mi-a examinat rudimentar fiica, a văzut că ea continua să sângereze în partea inferioară a corpului și ne-a cerut să ne grăbim spre secția de ginecologie. După ce doctorul de acolo a examinat-o din nou, a luat imediat măsuri ca să fie operată. După operație, au sunat la secția de ortopedie și au spus să pregătească un pat pentru ea cât mai curând posibil. Când fiica mea a ajuns la secția de ortopedie, trecuse de ora 11 noaptea. Medicul de gardă de la secția de ortopedie s-a consultat cu un specialist în medicina toracică și cu un specialist în medicină internă și apoi ne-a chemat pe mine și pe soțul meu în biroul său. El a spus că fiica noastră era într-o stare critică. Oasele ei nu fuseseră prea afectate, dar plămânii îi fuseseră comprimați grav, ceea ce îi făcuse să se umfle și să devină inflamați, acesta fiind motivul pentru care ei îi era greu să respire. Deoarece inflamația și contuzia necesită timp pentru a se retrage, a spus el, următoarele trei zile aveau să fie perioada cea mai riscantă pentru fiica noastră. Putea să moară oricând și medicul ne-a cerut să ne pregătim pentru ce e mai rău. Auzindu-l pe doctor spunând că fiica mea ar putea muri oricând, inima mea a fost sfâșiată de durere și nu am vrut să mai aud. Cu ochii plini de lacrimi, m-am întors și am fugit înapoi în salon. Mi-am strâns fiica atât de puternic de mână, temându-mă că poate să mă părăsească în orice moment. Văzând-o zăcând pe patul de spital, inconștientă și abia respirând, m-am gândit la fiecare mișcare și la fiecare zâmbet al său de când era mică, și a fost groaznic. Cât i-am ținut strâns mâna, am fost răvășită de suspine și frica mi-a inundat toți nervii din corp. M-am gândit: „Chiar nu există nicio speranță? Urmează să-mi văd copilul cum moare înaintea mea?” În disperare, L-am strigat din nou pe Dumnezeu în inima mea, spunând: „O, Dumnezeule! Doctorul spune că fiica mea ar putea muri în orice moment și mi-e atât de teamă! Dumnezeule! Te rog să mă călăuzești să înfrunt această situație …ˮ
După ce m-am rugat, câteva cuvinte dintr-un imn al cuvintelor lui Dumnezeu mi s-au perindat clar în minte: „Credința este ca un pod dintr-un singur buștean, cei care se agață cu disperare de viață vor avea dificultăți în a-l trece, dar cei care sunt gata să se sacrifice pot trece fără grijă. Dacă oamenii au gânduri sfioase și fricoase, ei sunt păcăliți de către Satana. Acestuia îi este teamă că vom traversa podul credinței pentru a pătrunde în Dumnezeu” („Urmați Mielul și cântați cântări noi”). Luminarea și călăuzirea cuvintelor lui Dumnezeu mi-au dat posibilitatea să înțeleg că simțeam toată această teamă și durere pentru că nu aveam credință în Dumnezeu și că nu credeam cu adevărat că Dumnezeu administrează totul în legătură cu omul, inclusiv viața și moartea. Prin urmare, trăiam fără să știu în spaimă și frică, căzusem pradă înșelăciunii Satanei și fusesem luată de proastă de Satana. Deși știam că Dumnezeu deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor, am înțeles și am recunoscut acest fapt doar teoretic și nu am ajuns să înțeleg suveranitatea lui Dumnezeu prin experiență reală. Așadar, când l-am auzit pe doctor spunând că fiica mea ar putea să moară în orice moment, am devenit incredibil de temătoare, crezând că viața fiicei mele depindea de doctor. Dacă el a spus că fiica mea ar putea să-și piardă viața, mă gândisem eu, atunci nu exista nicio cale ca fiica mea să scape de această nenorocire. Dar când m-am gândit cu atenție la acest lucru, când fiica mea a fost lovită de mașină și rostogolită sub ea, iar oamenii din jur nu știau ce să mai facă, protecția lui Dumnezeu peste fiica mea a fost aceea care îi permisese să se târască în mod miraculos de sub mașină; când doctorul nu dorise să-mi trateze fiica, prin rugăciune și chemarea lui Dumnezeu, Dumnezeu l-a făcut pe doctor să se răzgândească și să-mi trateze fiica. Prin aceste fapte, Dumnezeu îmi arătase autoritatea și puterea Sa, dându-mi astfel posibilitatea să văd atotputernicia și suveranitatea Lui și faptele Sale minunate. Toate lucrurile sunt orchestrate și aranjate de Dumnezeu și El ține în mâinile Sale destinul omului, viața și moartea. Dumnezeu are ultimul cuvânt în toate lucrurile, nu doctorii. Cum se putea ca a mea credință să fi fost atât de mică încât să cred ce a spus doctorul și să mă las păcălită de Satana? Fusesem atât de ignorantă! Exact atunci mi-am dat seama că Dumnezeu permisese ca acest lucru să se întâmple pentru a-mi desăvârși credința în El, pentru a mă face să cred că Dumnezeu guvernează toate lucrurile indiferent de situația pe care o trăiesc și să mă facă supusă cu adevărat lui Dumnezeu. Numai în acest fel puteam să văd și să mă lupt împotriva trucurilor Satanei, să nu fiu păcălită de Satana și să nu trăiesc în durere și frică. Odată ce am înțeles voia lui Dumnezeu, am spus o rugăciune de supunere față de Dumnezeu: indiferent ce se alegea de fiica mea, doream să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să le abordez corect. Treptat, mi-am simțit inima mult mai liniștită.
Starea fiicei mele se înrăutățește și eu mă cufund în disperare
În jurul orei patru după-amiaza, fiica mea a început brusc să se forțeze pentru a respira și arăta din ce în ce mai rău. Soțul meu l-a anunțat rapid pe medic. Când doctorul și un specialist au venit în grabă, au spus că fiica mea va înceta să respire în curând. Trebuiau să facă o incizie și să-i deschidă căile respiratorii imediat, au spus ei, și să folosească un aparat respirator pentru a o ajuta să respire, altfel, putea să moară. M-am simțit atât de neliniștită când am auzit asta și m-am îngrijorat că, dacă nu se recuperează bine după deschiderea căilor ei respiratorii, atunci trebuia să i se introducă un tub respirator pentru tot restul vieții. Totuși, pentru ca fiica mea să aibă o speranță de a supraviețui, eu și cu soțul meu am fost de acord cu procedura. După mai bine de o jumătate de oră, procedura s-a terminat. Doctorul a spus: „Aceasta este ultima noastră șansă. Dacă nu poate respira cu aparatul respirator, atunci nu mai putem face nimic pentru ea”. Neliniștea mea m-a cuprins din nou când medicul a spus acest lucru, temându-mă că starea fiicei mele s-ar putea înrăutăți. În acea zi, eu și soțul meu am supravegheat-o pe fiica noastră și i-am observat cu atenție respirația, nepermițându-ne să o pierdem din vedere nici măcar pentru o clipă.
În jurul orei 11 în acea seară, respirația fiicei noastre a devenit din ce în ce mai rapidă. Ea și-a deschis ochii și și-a întins mâna, făcându-mi semn să-i dau hârtie și un stilou. Apoi, pe hârtie ea a scris: „Mami, nu pot să respir. Cred că o să mor”. După ce a scris asta, mâna i-a alunecat ușor și și-a pierdut cunoștința. Nu am putut s-o trezim, indiferent cum am încercat, iar soțul meu s-a grăbit să-l aducă pe doctor. Plângând, am continuat s-o strig pe fiica mea. După o scurtă perioadă de timp, au venit toți specialiștii de la secția de ortopedie, de la secția ORL și de la secția de afecțiuni respiratorii. Ei au înconjurat-o pe fiica mea și au examinat-o, apoi au mers într-un birou pentru a se consulta între ei. Soțul meu i-a însoțit. Mi-am pus capul lângă al fiicei mele și am plâns. În acel moment, mi-am dorit să fiu eu cea culcată pe patul de spital, astfel încât să nu fi trebuit s-o văd pe fiica mea suferind atât de mult.
După 20 de minute, soțul meu s-a întors, iar ochii îi erau roșii. Fără viață, el a spus: „Doctorii spun că fiica noastră nu va supraviețui și spun că ar trebui să plecăm acasă.” Văzându-l pe soțul meu simțindu-se atât de slab și de neputincios, și apoi uitându-mă la fiica mea inconștientă, o convingere puternică mi-a umplut brusc inima : fiica noastră nu va muri – Dumnezeu o va salva! Apoi, i-am spus cu hotărâre soțului meu: „Nu putem pleca acasă acum!” Mai târziu, medicul de gardă a avut o discuție cu mine și m-a sfătuit spunând: „Ne-am consultat cu toții și nu ne putem gândi la niciun mod de a o salva. Fiica ta nu poate fi salvată. Ar trebui să te duci acasă!” Auzindu-l pe doctor spunând asta, mi-au venit brusc în minte aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Dacă mai ai doar o suflare, Dumnezeu nu te va lăsa să mori” („Capitolul 6” din „Cuvântări ale lui Hristos la început”). Credeam că Dumnezeu are o astfel de autoritate și putere și că El administrează atât soarta omenirii, cât și viața și moartea noastră. Depindea de Dumnezeu dacă fiica noastră urma să trăiască sau să moară, iar cuvintele doctorului nu aveau importanță. Credeam că Dumnezeu o va salva în mod sigur pe fiica noastră. Prin urmare, indiferent de sfatul medicului, am răspuns cu hotărâre: „Încă nu s-a terminat. Nu putem merge acasă.” Și am cerut ca medicii să încerce s-o salveze din nou. La insistența mea, medicul nu a avut de ales decât să ia un tub de aspirat sputa, cu o lungime de aproximativ 40 cm, și să-l introducă în căile respiratorii ale fiicei mele prin incizie. Folosind o mașină electrică, doctorul a aspirat sputa de patru ori și, în mod neașteptat, respirația fiicei mele s-a îmbunătățit și și-a deschis încet ochii. De bucurie, am apucat-o de mână și I-am mulțumit lui Dumnezeu. Dar doctorul a spus: „În starea actuală a fiicei tale, deși respirația ei s-a îmbunătățit, nu va apuca ziua de mâine. Cred că ar trebui să te întorci acasă înainte să se întâmple asta.” După ce a spus asta, a clătinat din cap și a plecat. Nu am luat în seamă ce spusese. Văzându-mi fiica respirând, inima mea a fost plină de credință pentru Dumnezeu și apoi i-am cântat încetișor câteva imnuri: „Cântarea iubirii lui Dumnezeu fără regreteˮ și „Cu adevărata credință vine mărturia”. Ascultându-mă cum cânt, ea a adormit încetișor și și-a petrecut noaptea în pace.
În mod neașteptat, în dimineața următoare, la ora 7, respirația fiicei mele a devenit din nou rapidă și părea că se află într-o mare durere și suferință. Ea și-a întins mâna, făcând semn că dorea un stilou și o hârtie. Ținând stiloul, ea a scris cu greu: „Tati, mamă, mi-e greu să respir. Simt că nu o să scap. Nu cred că voi supraviețui acestei dimineți.” Citind ceea ce scrisese, am simțit o durere sfâșietoare și disperarea mi-a umplut din nou inima. I-am strâns mâna și am continuat să-L chem pe Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule! Fiica mea are dureri atât de mari și se pare că nu va rezista. Dumnezeule! Nu știu cum ar trebui să înfrunt ce se va întâmpla în continuare. Te implor să mă ajuți”. Atunci mi-au venit în minte aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Din moment ce crezi în Dumnezeu și Îl urmezi, ar trebui să Îi oferi totul, nu ar trebui să faci alegeri sau cereri personale, și ar trebui să obții îndeplinirea dorinței lui Dumnezeu. Din moment ce ești o ființă creată, ar trebui să te supui Domnului care te-a creat, deoarece ești prin natură fără stăpânire de sine și nu ai nicio capacitate să-ți controlezi destinul. Din moment ce ești o persoană care crede în Dumnezeu, ar trebui să cauți sfințenia și schimbarea” („Succesul sau eșecul depind de cărarea pe care umblă omul”). În timp ce meditam la cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că am fost o ființă creată și că ar trebui să stau în locul unei ființe create și să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Creatorului. Nu ar trebui să fac tot felul de cereri lui Dumnezeu pentru a-mi satisface dorințele mele nesăbuite, pentru că acesta era un comportament lipsit de rațiune. Ducându-mă înapoi cu gândul la zilele de când am aflat de accidentul de mașină al fiicei mele, ori de câte ori m-am rugat lui Dumnezeu, I-am cerut mereu să-mi salveze fiica și să nu o lase să moară. Am văzut cât de profund coruptă eram de Satana; am crezut în Dumnezeu și L-am urmat și, totuși, nu am avut niciun fel de venerație sau ascultare față de El și nu am stat în locul potrivit pentru o ființă creată. În schimb, am făcut cereri absurde lui Dumnezeu și I-am cerut orbește lui Dumnezeu binecuvântările și harul Său – am fost într-adevăr atât de arogantă, îngâmfată, egoistă și vrednică de dispreț! Dumnezeu este Creatorul și toate lucrurile sunt în mâinile Sale. Atunci când cineva se naște și când moare, totul a fost prestabilit de Dumnezeu de mult timp și El aranjează totul. Viața fiicei mele era, de asemenea, în mâinile lui Dumnezeu și, indiferent ce făcea Dumnezeu, voia Lui bună se afla în spatele acestui lucru. Ar trebui să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să nu iau propriile decizii – numai aceasta este atitudinea și rațiunea pe care ar trebui s-o aibă o ființă creată. Așadar, am rostit o rugăciune în șoaptă lui Dumnezeu și am luat o hotărâre: „Dumnezeule! Doresc cu adevărat să Ți-o dau pe fiica mea. Indiferent dacă o iei sau o lași, nu mă voi plânge. Doresc doar să mă supun suveranității și aranjamentelor Tale și să rămân neclintită în mărturisirea mea față de Tine.” După ce m-am rugat, am început să mă pregătesc pentru ce e mai rău. Odată ce mi-am putut controla sentimentele, am ținut mâna fiicei mele și, stăpânindu-mi lacrimile, i-am spus: „Lanlan, Dumnezeu ne dă viața. Indiferent dacă trăim sau murim, trebuie să ne supunem mereu orchestrărilor și aranjamentelor lui Dumnezeu. Deși nu credem în Dumnezeu de foarte multă vreme, în comparație cu necredincioșii, suntem foarte norocoși. Nu am venit în această lume în zadar, pentru că am auzit vocea lui Dumnezeu și știm că există un singur Creator în tot universul și știm că trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu ca oameni vii. Deci, indiferent de ceea ce se întâmplă în cele din urmă, trebuie să-I mulțumim întotdeauna lui Dumnezeu și nu trebuie să-L învinovățim deloc. Bine?” Fiica mea a părut să audă și să înțeleagă ce spuneam, a dat din cap și a clipit din ochi și două lacrimi i-au alunecat din colțurile ochilor. După aceea, respirația i-a devenit din ce în ce mai greoaie și a căzut din nou în stare de inconștiență. Am privit-o pe fiica mea în timp ce stăteam lângă ea, lacrimi curgându-mi din ochi.
Când lucrurile păreau imposibile, dragostea lui Dumnezeu nu ne-a părăsit
Tocmai atunci medicul curant a venit și s-a uitat la ventilator și la electrocardiogramă, apoi i-a luminat cu lanterna mică din mâna sa în ochii fiicei mele, i-a ciupit brațele și a dat din cap. Cu o voce rece, a spus: „V-am spus că fiica dumneavoastră nu va supraviețui nopții. Acum vedeți că ea nu va supraviețui! Pupilele îi sunt dilatate, iar fața i se învinețește. Nu există cale de a o salva”. Doctorul s-a întors apoi și a instruit o asistentă medicală să vadă care era situația cu perfuzia fiicei mele și i-a spus să scoată tubul dacă nu mai picura. Apoi a plecat fără să se uite înapoi. Auzindu-l pe doctor spunând asta, soțul meu și-a pus capul lângă fiica noastră și a strigat de necaz, iar ceilalți oameni din salon au vărsat lacrimi de compasiune. Deși îmi pregătisem mintea pentru asta, faptul că l-am auzit pe doctor spunând acele cuvinte mi-a provocat o mare durere și imediat mi-am dat seama că inima mea fusese răvășită. M-am așezat lângă fiica mea și L-am chemat pe Dumnezeu, cerându-I să-mi protejeze inima. În acel moment, cuvintele lui Dumnezeu mi-au fulgerat prin minte: „În această etapă de lucru ni se cere credință mare și dragoste mare. S-ar putea să ne împiedicăm din cea mai mică neatenție deoarece etapa aceasta de lucru este diferită de toate celelalte de dinainte. Ceea ce desăvârșește Dumnezeu este credința omului – nimeni nu o poate vedea sau atinge. Ceea ce face Dumnezeu este să convertească cuvintele în credință, dragoste și viață. Oamenii trebuie să ajungă în punctul în care vor fi avut parte de sute de rafinări și în care au o credință mai mare decât cea lui Iov. Ei trebuie să îndure suferințe inimaginabile și tot felul de torturi fără a se depărta vreodată de Dumnezeu. Când sunt ascultători până la moarte și au credință mare în Dumnezeu, atunci această etapă din lucrarea lui Dumnezeu este completă” („Calea … (8)”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere și m-am simțit ca și cum Dumnezeu era chiar lângă mine, spunându-mi că trebuie să am mare credință în El, că trebuie să fiu ca Iov. Când încercările s-au abătut asupra lui Iov, el și-a pierdut toată averea, proprietatea și toți copiii săi frumoși și el însuși s-a căpătat cu bube îngrozitoare pe tot corpul. Dar, deși a suferit multă durere, el a crezut că totul se întâmplă cu permisiunea lui Dumnezeu. Fie că o persoană primește binecuvântări, fie că dă de dezastru, ca ființe create, noi trebuie să stăm în locul nostru și, indiferent de ceea ce face Dumnezeu, trebuie să preamărim numele Său sfânt, să ne supunem și să acceptăm suveranitatea Sa în mod necondiționat și să nu rostim niciun cuvânt de cârtire. Aceasta este rațiunea pe care ar trebui s-o aibă o ființă umană. Deoarece Iov a înțeles aceste lucruri, el s-a bazat în cele din urmă pe credința, ascultarea și venerația sa față de Dumnezeu și a stat neclintit în mărturisirea sa. Acum eram mângâiată și încurajată de cuvintele lui Dumnezeu, așa că am îngenuncheat lângă patul fiicei mele și m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! În fața morții, văd cât de nesemnificativi și jalnici suntem noi oamenii. Văd fragilitatea vieții umane și, chiar mai mult, văd imaturitatea staturii mele. Confruntată cu încercarea morții iminente a fiicei mele, dorința mea de a mă supune Ție este atât de slabă. Dumnezeule! Te rog să mă păzești de cârtiri și să-mi dai curajul să înfrunt moartea fiicei mele. Când Iov a fost supus încercărilor, el a spus: «Iahve a dat, Iahve a luat; binecuvântat să fie numele lui Iahve» (Iov 1:21). Vreau să-l imit pe Iov și să Te ascult cu adevărat …” După rugăciune, am ținut mâna fiicei mele și m-am uitat în tăcere la ea. Inima mea s-a simțit mult mai liniștită și m-am simțit în stare să înfrunt cu calm orice s-ar fi putut întâmpla în continuare.
Ascultarea aduce speranță nouă
După 10 minute, am observat că lichidul încă picura strop cu strop și intra în corpul fiicei mele. Acest lucru arăta că fiica mea încă trăia! O nouă speranță a fost atunci aprinsă în inima mea: fiica mea încă trăiește și nu putem renunța așa. Am rugat-o pe asistentă să-l cheme pe doctor, iar când a venit el, a spus foarte nervos: „V-am spus că nu va supraviețui. De ce mai sunteți aici?” După cereri repetate, medicul a luat fără tragere de inimă tubul respirator și l-a introdus în căile respiratorii ale fiicei mele și, folosind din nou mașina, a utilizat-o pentru a aspira lichidul din plămânii fiicei mele. De trei ori tubul a aspirat spută și sânge apos, iar fiica mea și-a deschis brusc ochii, iar fața ei a prins culoare treptat. Entuziasmată, am ținut mâna fiicei mele și I-am mulțumit lui Dumnezeu în inima mea. După aceea, doctorul s-a aplecat și s-a uitat la electrocardiogramă, apoi la ventilator și a spus cu uimire: „Cum se face că totul s-a normalizat dintr-o dată? Este de neconceput!” S-a uitat apoi la fața fiicei mele și a confirmat, încă o dată, că arată bine la față. Și-a ridicat ambele mâini și a dansat în salon, spunând cu bucurie: „Am salvat-o pe Lanlan! Am salvat-o pe Lanlan!” Auzindu-l pe doctor spunând asta, Lanlan și-a întins mâna, făcând semn că vrea să scrie ceva. I-am înmânat un stilou și hârtie și ea a scris: „Dumnezeu nu mă va lăsa să mor atât timp cât mai am o ultimă suflare. A fost predestinat în cer ca eu să trăiesc și Îi mulțumesc lui Dumnezeu!” După ce medicul a citit ceea ce scrisese ea, a plecat fără niciun cuvânt. Atunci am strigat, fără să știu cum să-mi exprim recunoștința față de Dumnezeu. Nu puteam decât să-I tot mulțumesc lui Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule! Îți mulțumesc pentru dragostea ta pentru mine și Îți mulțumesc că ai salvat-o pe fiica mea. Am câștigat atât de mult în aceste 3 zile scurte. Când eram îndurerată și neajutorată, ai fost mereu cu mine, mângâindu-mă și încurajându-mă cu ale Tale cuvinte, oferindu-mi credință, corectându-mi părerile greșite despre credința în Dumnezeu, dându-mi posibilitatea să fiu ascultătoare înaintea Ta și să văd atotputernicia, suveranitatea și faptele Tale minunate! Toată slava să fie a Ta, singurul Dumnezeu adevărat! Amin!”
Din acea zi, starea fiicei mele s-a îmbunătățit în fiecare zi, iar căile ei respiratorii s-au recuperat excelent. Când era pe punctul de a fi externată din spital, medicul și o asistentă medicală ne-au rugat pe mine și pe fiica mea să scriem o scrisoare de mulțumire doctorului, dar am refuzat, pentru că știam că Dumnezeu a fost cel care a dat viață fiicei mele și, astfel, I-am mulțumit numai lui Dumnezeu!
După mai mult de o lună de recuperare la domiciliu, fiica mea a reușit să trăiască în mod normal din nou și, mai târziu, a început să-și îndeplinească datoria în biserică.
Inima mea a fost mișcată spre înțelegere
Au trecut deja câțiva ani de la desfășurarea acestor evenimente, dar, de fiecare dată când mă gândesc la experiența fiicei mele de a fi salvată din pragul morții, simt o profundă recunoștință față de mântuirea minunată a lui Dumnezeu: nu numai că Dumnezeu a dat fiicei mele o viață nouă, ci, mult mai important, prin aceste evenimente am ajuns să înțeleg cu adevărat adevărul că soarta omenirii este în mâinile lui Dumnezeu. În același timp, înțeleg, de asemenea, că, indiferent ce situație ar putea să se abată asupra noastră, trebuie să ne bazăm întotdeauna în mod sincer și să ne bazăm pe Dumnezeu, să ne luăm locul potrivit ca ființe create, să ne supunem suveranității și rânduielilor Creatorului, să renunțăm la intențiile și dorințele noastre și să nu facem cereri iraționale lui Dumnezeu. Doar aceasta este alegerea cea mai înțeleaptă de făcut! Mulțumiri fie lui Dumnezeu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu