Capitolul 21

Omul coboară în mijlocul luminii Mele și rămâne de neclintit datorită faptului că Eu îl mântuiesc. Când Eu aduc mântuire întregului univers, omul încearcă să găsească modalități de a intra în cursul reîntoarcerii Mele, totuși sunt mulți care sunt spălați fără urmă de acest torent al reîntoarcerii; există mulți care sunt înecați și înghițiți de apele torențiale; și, sunt, de asemenea, mulți care rămân neclintiți în mijlocul torentului, care nu și-au pierdut niciodată simțul orientării și care au urmat astfel torentul până astăzi. Eu avansez la pas cu omul, dar acesta nu M-a cunoscut, totuși, niciodată; el cunoaște numai hainele pe care Eu le port la exterior și nu știe de bogățiile ascunse în Mine. Deși îi port de grijă omului și îi dau în fiecare zi, el este incapabil să accepte cu adevărat, este incapabil să primească toate bogățiile date de Mine. Nimic din stricăciunea omului nu scapă observației Mele; pentru Mine, lumea sa interioară este ca luna luminoasă pe apă. Nu mă joc cu omul, nici nu fac ceva de mântuială cu el; este doar faptul că omul nu poate să-și asume responsabilitatea pentru el însuși și, astfel, întreaga omenire a fost dintotdeauna pervertită și chiar și astăzi rămâne incapabilă de a se elibera de asemenea depravare. Biata, jalnica omenire! De ce oare omul Mă iubește, dar este incapabil de a urma intențiile Duhului Meu? Oare nu M-am revelat într-adevăr omenirii? Omenirea nu Mi-a văzut niciodată cu adevărat fața? Ar putea fi faptul că am arătat prea puțină milă față de omenire? O, rebeli ai întregii omeniri! Ei trebuie să fie distruși sub picioarele Mele, trebuie să dispară în mijlocul mustrării Mele și trebuie, în ziua în care extraordinara Mea sarcină este completă, să fie aruncați din rândul omenirii, astfel încât întreaga omenire să cunoască fața lor urâtă. Faptul că omul rareori Îmi vede fața sau Îmi aude vocea este din cauză că întreaga lume este prea tulbure și vociferarea ei este prea zgomotoasă și astfel omul este prea leneș să-Mi caute fața și să încerce să-Mi înțeleagă inima. Nu este aceasta cauza stricăciunii omului? Nu este aceasta cauza pentru care omul este în nevoie? Întreaga omenire a fost întotdeauna printre dispozițiile Mele; dacă nu ar fi așa, dacă n-aș fi milostiv, cine ar fi supraviețuit până astăzi? Bogățiile din Mine sunt fără egal, totuși toate catastrofele sunt, de asemenea, ținute în mâinile Mele – și cine este capabil să scape din catastrofă ori de câte ori îi place? Oare rugăciunile omului îi permit să facă astfel? Sau lacrimile din inima omului? Omul nu s-a rugat niciodată cu adevărat Mie și, astfel, în întreaga omenire, nimeni nu și-a trăit vreodată întreaga viață în mijlocul luminii adevărului, iar oamenii doar trăiesc în mijlocul arătării sporadice a luminii. Aceasta este ceea ce a dus astăzi la nevoia omenirii.

Toată lumea așteaptă cu nerăbdare, dorindu-și să ajungă la Mine pentru a obține ceva și, astfel, potrivit cu psihologia omului, îi fac promisiuni pentru a inspira dragostea adevărată în el. Este oare cu adevărat dragostea omului cea care îi dă putere? Este oare loialitatea omului față de Mine cea care a mișcat Duhul Meu în ceruri? Cerul nu a fost niciodată afectat câtuși de puțin de acțiunile omului, iar dacă tratamentul Meu față de om ar fi bazat pe fiecare acțiune a lui, atunci întreaga omenire ar trăi în mijlocul mustrării Mele. Am văzut mulți oameni cu lacrimi care le curgeau pe obraji și am văzut mulți oameni care își ofereau inimile în schimbul bogățiilor Mele. În ciuda unei astfel de „pioșenii”, nu am dat niciodată pe degeaba omului tot ce am Eu ca urmare a dorințelor lui grabnice, pentru că omul nu a fost niciodată dornic să se dedice cu bucurie înaintea Mea. Am smuls măștile tuturor oamenilor și am aruncat aceste măști în iazul de foc și, ca urmare, presupusa loialitate și rugămințile omului nu M-au făcut să Mă răzgândesc. Omul este ca un nor pe cer: când vântul vâjâie, el se teme de puterea forței sale și, astfel, plutește în grabă după el, profund înfricoșat că va fi doborât pentru neascultarea lui. Nu este aceasta fața urâtă a omului? Nu este aceasta așa-numita ascultare a omului? Nu sunt acestea „sentimentul adevărat” și bunăvoința falsă a omului? Mulți oameni refuză să fie convinși de tot ce rostesc Eu și mulți nu acceptă evaluarea Mea și, prin urmare, cuvintele și acțiunile lor le trădează intențiile rebele. Este ceea ce spun Eu contrar vechii naturi a omului? Nu am dat Eu omului o definiție potrivită, conform cu „legile naturii”? Omul nu Mă ascultă cu adevărat; dacă M-ar căuta cu adevărat, nu ar trebui să spun atât de multe. Omul este un gunoi fără valoare și trebuie să folosesc mustrarea Mea ca să-l forțez tot înainte; dacă nu aș face astfel, cum – chiar dacă promisiunile pe care i le dau sunt suficiente pentru bucuria lui – ar putea fi mișcată inima lui? Omul a trăit în mijlocul luptei dureroase timp de mulți ani; se poate spune că el a trăit mereu în disperare. Ca urmare, el a rămas deznădăjduit, epuizat fizic și psihic și, astfel, el nu acceptă cu bucurie bogățiile pe care Eu i le dau. Chiar și astăzi, nimeni nu poate accepta de la Mine toată dulceața duhului. Oamenii pot doar să rămână săraci și să aștepte ziua de pe urmă.

Mulți oameni doresc să Mă iubească cu adevărat, dar, deoarece inimile lor nu le aparțin, ei nu au niciun control asupra lor înșiși; mulți oameni Mă iubesc cu adevărat printre încercările date de Mine, dar sunt incapabili să înțeleagă că Eu exist cu adevărat și Mă iubesc doar în mijlocul deșertăciunii și nu datorită existenței Mele reale; mulți oameni, după ce și-au așternut inimile înaintea Mea, nu le dau nicio atenție și, astfel, Satana pune stăpânire pe inimile lor ori de câte ori are ocazia, după care Mă părăsesc; mulți oameni Mă iubesc în mod autentic atunci când le ofer cuvintele Mele, totuși ei nu-Mi prețuiesc cuvintele în duhurile lor, ci le folosesc întâmplător ca proprietate publică și le aruncă înapoi de unde provin ori de câte ori ei simt astfel. Omul Mă caută în mijlocul durerii și ridică privirea la Mine printre încercări. În timp de pace se bucură de Mine, pe când în primejdie Mă neagă, când este ocupat, el Mă uită, iar când este leneș, face lucrurile de mântuială pentru Mine – totuși niciodată nu M-a iubit nimeni de-a lungul întregii sale vieți. Îmi doresc ca omul să fie sincer înaintea Mea: nu cer să-Mi dea nimic, ci doar ca toți oamenii să Mă ia în serios, ca, în loc să Mă înșele, să-Mi permită să aduc înapoi sinceritatea omului. Luminarea Mea, iluminarea Mea și costul eforturilor Mele se răspândesc printre toți oamenii, totuși astfel și adevăratul fapt al fiecărei acțiuni a omului se răspândește printre toți oamenii, precum și înșelăciunea lor față de Mine. Este ca și cum ingredientele înșelăciunii omului l-ar fi însoțit încă din pântece, de parcă ar fi avut aceste abilități speciale de înșelătorie de la naștere. Mai mult, el nu s-a dat niciodată de gol; nimeni nu a perceput vreodată sursa acestor abilități înșelătoare. Ca urmare, omul trăiește în mijlocul înșelăciunii fără a-și da seama și este ca și când s-ar ierta pe sine, ca și cum ar fi aranjamentele lui Dumnezeu mai degrabă decât înșelăciunea lui intenționată față de Mine. Nu este aceasta tocmai sursa înșelăciunii omului față de Mine? Nu este acesta planul lui viclean? Niciodată n-am fost dezorientat de lingușirile și tertipurile omului, pentru că Mi-am dat seama de esența lui cu mult timp în urmă. Cine știe cât de multă necurățenie este în sângele lui și cât de mult din veninul Satanei este în măduva lui? Omul devine mai obișnuit cu acesta în fiecare zi care trece, astfel încât este insensibil la suferința dată de Satana și, astfel, nu are niciun interes să afle „arta unei existențe sănătoase”.

Când omul este depărtat de Mine și când Mă testează, Mă ascund de el printre nori. Ca urmare, el nu este capabil să găsească nicio urmă a Mea și trăiește numai prin mâna celor răi, făcând tot ce cer ei. Când omul este aproape de Mine, îi apar lui și nu-Mi ascund fața de el și, în acest moment, omul Îmi vede chipul Meu binevoitor. El își vine brusc în simțiri și, deși nu-și dă seama de aceasta, în el se naște dragostea față de Mine. În inima lui, simte dintr-o dată o dulceață incomparabilă și se întreabă cum a putut să nu fi știut despre existența Mea în univers. Astfel, omul Îmi percepe mai bine frumusețea și, mai mult, valoarea Mea. Ca urmare, el vrea să nu Mă mai părăsească niciodată, Mă vede ca pe lumina supraviețuirii sale și, profund temător de faptul că îl voi părăsi, Mă îmbrățișează strâns. Nu sunt mișcat de râvna omului, dar sunt milostiv față de el datorită dragostei sale. În prezent, omul trăiește direct în mijlocul încercărilor date de Mine. Fața Mea dispare din inima lui și el imediat simte că viața lui este goală și se gândește să scape. În acest moment, inima omului este descoperită. El nu Mă îmbrățișează datorită firii Mele, dar cere să-l protejez datorită dragostei Mele. Cu toate acestea, când dragostea Mea revine la om, el se răzgândește imediat; el își rupe legământul cu Mine și se îndepărtează de judecata Mea, nedorind să privească din nou fața Mea milostivă și, astfel, el își schimbă punctul de vedere asupra Mea și spune că nu l-am salvat niciodată pe om. Oare dragostea adevărată nu implică nimic altceva decât îndurare? Oare omul Mă iubește doar dacă trăiește sub lumina Mea strălucitoare? El se uită înapoi la ziua de ieri, dar trăiește în ziua de astăzi – nu este oare aceasta soarta omului? Veți fi voi, cu adevărat, astfel și mâine? Ceea ce vreau este ca omul să aibă o inimă care tânjește după Mine chiar în adâncurile sale, nu una care este mulțumită cu superficialități.

21 martie 1992

din „Biserica lui Dumnezeu Atotputernic”