Capitolul 17

Glasul Meu răsună ca un tunet, iluminând toate cele patru cadrane și întregul pământ, iar, în mijlocul tunetelor și al fulgerelor, umanitatea este doborâtă. Niciun om nu a rămas vreodată ferm în mijlocul tunetelor și al fulgerelor: majoritatea oamenilor sunt îngroziți cumplit la venirea luminii Mele și nu știu ce să facă. Atunci când o licărire slabă de lumină începe să apară la Răsărit, mulți oameni, mișcați de această firavă luminozitate, se trezesc instantaneu din iluziile lor. Cu toate acestea, nimeni nu și-a dat seama vreodată că a venit ziua când lumina Mea coboară pe pământ. Marea majoritate a oamenilor sunt uluiți de apariția bruscă a luminii; unii dintre ei, cu o privire caracterizată de fascinație curioasă, observă mișcările luminii și din ce direcție se apropie; sau unii stau pregătiți în timp ce înfruntă lumina, încât ei să poată înțelege mai clar sursa de unde vine aceasta. Oricum ar fi, a descoperit cineva vreodată cât de prețioasă este lumina de astăzi? A conștientizat vreodată cineva unicitatea luminii? Marea majoritate a oamenilor sunt doar nedumeriți; ei sunt răniți în ochi și aruncați, de lumină, în noroi. S-ar putea spune că, sub această lumină nebuloasă, pământul stă acoperit sub haos, făcând o priveliște insuportabil de tristă, care, examinată îndeaproape, îl asaltează pe om cu o melancolie copleșitoare. Din aceasta se deduce faptul că, atunci când lumina este cea mai puternică, starea pământului va fi astfel încât ea nu va putea permite omenirii să se stea înaintea Mea. Umanitatea stă în lucirea luminii; din nou, umanitatea stă în mântuirea luminii, dar, în același timp și sub rănile provocate de ea. Există oare cineva care nu stă sub loviturile ucigătoare ale luminii? Există oare cineva care poate scăpa de arsura luminii? Am străbătut întreg universul, presărând, cu mâinile Mele, semințele Duhului Meu, astfel încât toată umanitatea de pe pământ să fie, în acest mod, mișcată de Mine. Din înălțimea cea mai mare a Cerului, Eu privesc în jos pe întreg pământul, urmărind fenomenele grotești și fantastice ale creaturilor de pe pământ. Suprafața oceanului pare să sufere șocul unui cutremur: păsările marine zboară încoace și-n colo, căutând pești pe care să-i înghită. Între timp, acest lucru este complet necunoscut la fundul mării, condițiile de la suprafață fiind total incapabile să trezească conștiința, deoarece fundul oceanului este la fel de senin ca al treilea Cer. Aici, lucrurile vii, mari și mici, coexistă în armonie, fără a se angaja, nici măcar o dată, în „conflicte ale gurii și limbii”. Printre nenumăratele fenomene bizare și capricioase, umanitatea este cea care consideră că cel mai greu este să Mă mulțumească pe Mine. Acest lucru se datorează faptului că poziția pe care Eu i-am dat-o omului este prea înaltă, astfel că ambiția sa este prea mare și, în ochii lui, există întotdeauna o măsură de răzvrătire. În cadrul disciplinării omului de către Mine, în judecata Mea față de el, au existat multe lucruri care sunt meticuloase, multe care sunt compătimitoare, dar, despre aceste lucruri, omenirea nu are nici cea mai mică bănuială. Eu nu am tratat niciodată cu asprime vreo ființă umană: doar atunci când omenirea a fost neascultătoare, am administrat corecții potrivite și, doar atunci când omenirea a fost slabă, am oferit ajutor adecvat. Dar, atunci când umanitatea Mă ține la distanță și, în plus, folosește stratagemele înșelătoare ale Satanei ca să se răzvrătească împotriva Mea, voi extermina imediat omenirea, nelăsându-le oamenilor nicio șansă să facă o mare demonstrație a abilităților lor înaintea Mea, astfel încât ei să nu vor mai fi capabili să se împăuneze cu fast și ceremonie, agresându-i pe alții, pe fața pământului.

Eu Îmi exercit autoritatea pe pământ, desfășurându-Mi lucrarea în întregimea sa. Tot ce este în lucrarea Mea se reflectă pe fața pământului; omenirea nu a putut niciodată, pe pământ, să înțeleagă mișcările Mele în Cer, nici să cugete amănunțit asupra orbitelor și traiectoriilor Duhului Meu. Marea majoritate a ființelor umane înțelege doar detaliile care stau în afara duhului, fără a putea înțelege starea reală a acestuia. Cerințele pe care le fac umanității, nu ies de la Mine, Cel nedeslușit, care sunt în Cer sau de la Mine, Cel imponderabil, care sunt pe pământ: Eu fac cerințe adecvate în concordanță cu statura omului de pe pământ. Eu niciodată nu am pus pe cineva în dificultate și nici n-am cerut vreodată cuiva să-și „stoarcă sângele” pentru plăcerea Mea. Se poate oare ca cerințele Mele să fie limitate doar la aceste condiții? Din nenumăratele creaturi de pe pământ, care nu se supune dispunerii cuvintelor din gura Mea? Care dintre aceste creaturi, care vin înaintea Mea, nu este complet arsă prin cuvintele Mele și prin focul Meu arzător? Care dintre aceste creaturi îndrăznește să se fâțâie cu exaltare mândră în fața Mea? Care din aceste creaturi nu se pleacă înaintea Mea? Oare sunt Eu Dumnezeul care impune creației doar tăcerea? Dintre nenumăratele lucruri din creație, Eu le aleg pe cele care Îmi satisfac intenția; din nenumăratele ființe umane din omenire, le aleg pe cele cărora le pasă de inima Mea. Eu aleg cele mai bune dintre toate stelele, adăugând prin aceasta o licărire slabă de lumină Împărăției Mele. Eu umblu pe pământ, împrăștiind parfumul Meu pretutindeni și, în fiecare loc, Îmi las în urmă forma. Fiecare loc răsună la sunetul glasului Meu. Oamenii de pretutindeni rămân cu nostalgie la scenele frumoase de ieri, pentru că întreaga umanitate își amintește trecutul…

Întreaga umanitate tânjește să-Mi vadă fața, dar când cobor în persoană pe pământ, toți sunt potrivnici venirii Mele, toți alungă lumina de la venire, ca și cum Eu aș fi dușmanul omului în Cer. Omul Mă întâmpină cu o lumină defensivă în ochi și rămâne constant în alertă, profund temător că Eu aș putea avea alte planuri pentru el. Deoarece ființele umane Mă privesc ca pe un prieten necunoscut, ele simt ca și cum Eu aș avea intenția de a le ucide fără discriminare. În ochii omului, Eu sunt un opozant ucigător. Cu toate că a gustat căldura Mea în mijlocul nenorocirii, omul încă nu este conștient de dragostea Mea și este încă pornit să se apere de Mine și să Mă sfideze. Departe de a profita de faptul că el se află în această condiție pentru a acționa împotriva lui, Eu îl cuprind pe om în căldura îmbrățișării, îi umplu gura cu dulceață și îi pun mâncarea necesară în stomac. Dar, când mânia Mea violentă scutură munții și râurile, nu îi voi mai dărui omului, din cauza lașității lui, aceste forme diferite de ajutor. În acest moment, furia Mea va crește, refuzând tuturor lucrurilor vii o șansă să se pocăiască și, abandonând orice speranță a omului, voi administra pedeapsa pe care el o merită din plin. În acest moment, tunetul vuiește și fulgerul lucește, precum valurile oceanului dezlănțuindu-se cu mânie, ca zeci de mii de munți care se prăbușesc. Pentru răzvrătirea sa, omul este doborât de tunet și de fulger, alte creaturi sunt eliminate în explozii de tunete și fulgere, întregul univers coboară brusc în haos, iar creația nu poate să recupereze suflarea primară a vieții. Nenumăratele mulțimi ale umanității nu pot scăpa de vuietul tunetului; în mijlocul lucirii fulgerului, ființele umane, hoardă după hoardă, se răstoarnă în curentul care curge rapid, ca să fie purtat de torentele care coboară din munți. Deodată, se reunește o lume de „oameni” în locul de „destinație” a omului. Cadavrele plutesc la suprafața oceanului. Întreaga umanitate se îndepărtează de Mine din pricina mâniei Mele, căci omul a păcătuit împotriva esenței Duhului Meu, răzvrătirea lui M-a jignit. Dar, în locurile fără apă, alți oameni se bucură încă, printre râsete și cântece, de făgăduințele acordate lor.

Când întreaga umanitate face liniște, Eu emit o licărire de lumină în fața privirii ei. Apoi, oamenii devin limpezi la minte și cu ochii strălucitori și încetează de a mai fi dornici să păstreze tăcerea; astfel, sentimentul spiritual este chemat în inimile lor imediat. În acest moment, întreaga umanitate este înviată. Aruncând deoparte nemulțumirile lor nerostite, toți oamenii vin înaintea Mea, câștigând încă o șansă la supraviețuire prin cuvintele pe care Eu le proclam. Acest lucru se datorează faptului că toate ființele umane doresc să trăiască pe fața pământului. Cu toate acestea, care dintre ele a avut vreodată intenția de a trăi de dragul Meu? Care dintre ele a descoperit vreodată lucruri splendide în ele ca să-Mi dea Mie plăcere? Care dintre ele a detectat vreodată o mireasmă seducătoare la Mine? Toate ființele umane sunt lucruri vulgare și nerafinate: la exterior, ele par a uimi ochii, dar, în sinele lor esențial, ele nu Mă iubesc sincer, pentru că în ungherele adânci ale inimii omenești nu a existat niciodată măcar cea mai mică măsură a Mea. Omul este prea deficitar: comparându-l cu Mine, s-ar părea că suntem la fel de departe ca și pământul de Cer. Dar, chiar și astfel, Eu nu atac omul în punctele lui slabe și vulnerabile, nici nu râd de el ca să-l desconsider din cauza neajunsurilor sale. Mâinile Mele au lucrat^[a] pe pământ timp de mii de ani și tot timpul ochii Mei au avut grijă de întreaga umanitate. Dar Eu n-am luat niciodată, la întâmplare, nicio singură viață umană ca să Mă joc cu ea ca și cum ar fi fost o jucărie. Observ sângele inimii omului și înțeleg prețul pe care el l-a plătit. În timp ce el stă înaintea Mea, nu doresc să profit de lipsa de apărare a omului pentru a-l mustra și nici să revărs asupra lui lucruri nedorite. În schimb, Eu doar i-am furnizat și i-am dat omului în tot acest timp. Și astfel, lucrul de care se bucură omul este în întregime harul Meu, în totalitate răsplata care vine din mâna Mea. Pentru că Eu sunt pe pământ, omul nu a trebuit niciodată să sufere chinurile foamei. Mai degrabă, îi permit omului să primească, din mâinile Mele, lucrurile de care el se poate bucura și îi permit omenirii să trăiască în binecuvântările Mele. Oare nu trăiește întreaga omenire sub mustrarea Mea? Așa cum munții țin în adâncurile lor lucruri îmbelșugate și abundente, iar apele, în vastitatea lor, lucruri de care să se bucure, oare poporul care trăiește astăzi în cuvintele Mele nu are, cu atât mai mult, mâncarea pe care el o apreciază și o gustă? Eu sunt pe pământ și omenirea se bucură de binecuvântările Mele pe pământ. Când voi lăsa pământul în urmă, ceea ce va fi, de asemenea, atunci când lucrarea Mea se va încheia, în acel moment, omenirea nu va mai primi nicio îngăduință de la Mine din cauza slăbiciunii sale.

16 martie 1992

Note de subsol:

a. Textul original nu conține cuvântul „lucrat”.

din „Biserica lui Dumnezeu Atotputernic”